SPANIA – EXPERIENȚE

de Catalin

Aș vrea să povestesc câte ceva din experiența mea de rezident în Spania, 2000 – 2012.

Am ajuns acolo împreună cu soția, cu doar 300$ în buzunar, fără să cunoaștem pe nimeni și cu minime cunoștințe ale limbii, Nu ieșisem niciodată din România, habar nu aveam ce ne așteaptă.

Am lăsat soția cu bagajele pe o bancă în stația centrală din Barcelona și am început să întreb în dreapta și stânga unde ne-am putea caza ieftin, în mod special abordam taximetriști. Era duminică, am cumpărat și câteva ziare și am încercat să sun pe la anunțuri, dar vorbeam cu roboții.

Într-un final am găsit ceva provizoriu vorbind cu un țigan din Bosnia care ne-a dus într-un apartament împărțit de el cu albanezi; gruzini și români. Ne-au ajutat puțin doi frați români care erau oarecum tot începători acolo.

Timp de aproape o lună am căutat serviciu, plecam dimineața de acasă, unul pe o parte și celălalt pe alta a străzilor și întrebam pe toată lumea. Oamenii erau atât de amabili încât, atunci când ne explicau cum să ajungem la un posibil angajator și vedeau că nu prea înțelegem, ne luau de mână și ne duceau acolo. A fost greu pentru că nu aveam acte, dar am găsit ceva și am ținut cu dinții de munca aia până am găsit alta mai bună.

În paralel am mers și la un avocat să demarăm procedurile de obținere a rezidenței. Respectiva doamnă a făcut imposibilul și ne-a ajutat de parcă eram familia ei iar de plătit ne-a cerut exagerat de puțin, cam cât am plătit cazarea o noapte la un hostal – a înțeles că am venit acolo de nevoie și nu avem bani, așa că ne-a luat doar ce a cheltuit ea pe drumurile la diverse autorități.

Actele ne-au ieșit după un an și jumătate, moment în care ne-am adus și copiii din țară, tot cu vize de turist pentru Germania, cumpărate, așa cum plecasem și noi.

Tot atunci, la doar un an și jumătate de când am ajuns acolo, am lăsat serviciul și mi-am înființat propria firmă. Am dat un telefon la același cabinet de avocatură care ne-a ajutat cu rezidența și le-am spus că vreau să-mi fac o firmă de construcții, m-au întrebat numele dorit, au verificat, la al 2-lea a fost ok. Mi-au explicat că trebuie să înființez firma împreună cu un spaniol și cum nu aveam atunci astfel de prieteni, s-a oferit aceeași avocată să mă ajute, urmînd ca după un timp să trecem acțiunile ei pe numele soției. Au întocmit statutul, au luat oră la un notar și ne-am întâlnit acolo. Ne-a citit notarul cele 5 foi ale statutului, am semnat eu și avocata și din acel moment am început activitatea. Totul a durat cam 2 ore, nu mi-a mai trebuit nici un fel de autorizație, cerere, altă hârtie aiurea ca la noi. Până acum nu am avut absolut niciun control, de nicun fel.

Soția mea a lucrat 4,5 ani la un bar-restaurant care funcționa de 35 de ani, iar patronii ne-au spus că nici ei nu au avut în 35 de ani niciun control.

După doi ani am decis să trec acțiunile avocatei (80%) pe numele soției. Ei au întocmit actele, ne-am întâlnit la notar, am semnat, am plătit acestuia și gata. Am vrut să-i dau câteva mii de euro avocatei pentru ajutor dar m-a refuzat. A zis că ne-a ajutat pentru că suntem oameni serioși și meritam să fim ajutați. Bineînțeles că am ajutat-o și eu cu oferte de muncă pentru alți imigranți pe care-i ajuta așa cum a făcut și cu noi… în rest, am devenit  prieteni buni!

În relațiile cu clienții, atunci când le spuneam că sunt român, majoritatea aveau o tresărire, un fior, dar chiar și așa, îmi acordau o șansă și mă lăsau să execut lucrarea.

Cei care mă cunoșteau deja, preferau să le lucrez eu chiar dacă eram mai scump decât spaniolii lor, pentru că eram foarte serios. S-a întâmplat ca un client nou, o imobiliară, să-mi dea un apartament pentru renovat – au venit la început să-mi explice ce vor, au venit pe la jumătatea lucrării să vadă stadiul și să-mi mai dea bani și au venit la sfârșit să lichidăm. Au fost extrem de mulțumiți și din acel moment doar mă sunau să trec să iau cheile pentru alt apartament, să stabilesc eu ce trebuie făcut și să le spun prețul. Deci, eu stabilem totul – ei nu mai veneu absolut deloc, nici măcar la sfârșit… doar mă întrebau dacă-l pot pune în vânzare.

INTERACȚIUNEA CU INSTITUȚIILE

Primăria.

Dacă voiam să iau pe cineva în spația (avea nevoie de asta ca să obțină rezidență), mergem cu el la o primărie, oricare (acolo poți rezolva orice problemă la orice primărie din țară), arătam actul meu de identitate, pașaportul respectivului și spuneam că-l iau în spațiu. Nu făceam nicio cerere, nu dădeam nicio explicație, nu eram întrebat ce; de ce, cum, etc. Înregistrau datele respectivului în sistem și-i dădeau adeverința.

O dată am mers la o primărie pentru o listă cu eventualele amenzi de parcare care n-ar fi ajuns la mine deoarece eu schimbasem domiciliul, dar la mașini nu-l schimbasem. Funcționarul care nu mă cunoștea m-a întrebat de ce nu schimb domiciliul pe actele mașinilor iar eu i-am spus că mă gândesc să plec din Spania și nu mai văd rostul….. S-a uitat omul la mine cu așa o figură de părere de rău (parcă avea lacrimi în ochi) și m-a întrebat: Așa rău ne-am purtat cu dumneavoastră încât vreți să plecați? Asta se întâmpla după izbucnirea crizei, când erau deja voci care spuneau că din cauza noastră nu au ei serviciu.

Spitalul.

Fiului meu i-a ieșit ceva pe limbă, am mers la medic, i-au făcut analize, i-au dat un tratament și l-au programat pentru o eventuală operație peste 30 zile. Trebuia să mergem la spital în ziua x, ora 15.

În ziua x el a plecat dimineață la școală dar după circa o oră am fost sunați de la un spital. Ne spuneau că fiul nostru este la ei dar să stăm liniștiți că nu este nimic grav…. Cu greu am realizat că era vorba de alt spital și de fapt se întâmplase altceva cu copilul. În metrou a stat cu mână lipită de ușă iar când aceasta s-a închis, el având degetele foarte subțiri, i-au intrat între ușă și peretele vagonului. S-a oprit metroul automat și în 3 minute au venit poliția și salvarea. Cu toate că nu era grav, l-au dus la spital, l-au tratat și ne-au sunat să-l luăm acasă. Era aceeași zi în care trebuia să meargă la spital cu limba.

La ora 15 eram la celălalt spital, i-au făcut un control, au constatat că nu mai avea nimic dar au zis să rămânem peste noapte ca să-i mai facă o serie de analize, să se asigure că-i sănătos. Cameră cu două paturi pentru bolnavi și două fotolii pat pentru însoțitori, cu televizor, frigider, baie și telefoane cu linie externă la fiecare pat. Mâncare pe o tavă mare, 3 feluri, desert și suc natural, mai ceva ca la restaurant.  I-au făcut analizele, dimineață le-a revizuit un medic, a constatat că totul este în regulă și l-au externet. La plecare ne-au dat o factură de 1300€… fiind prima dată în această situație am vrut să o plătesc dar mi-au zis că nu-i nevoie, este doar ca să știu cât costă serviciile prestate și ce se face cu banii din asigurarea mea (asigurare pe care oricum o primisem gratis odată cu rezidența) Despre șpagă – nu pot spune decât că nici cu o floare nu-i poți jignii pe medicii ori asistenții de aici, ei nu înțeleg ce vrei, de ce le dai floarea aia. Nu există șpagă.

Cardul de sănătate nu sperie pe nimeni (și din ăsta am primit odată cu rezidența). Aici chiar funcționează de modul că atunci când ai un accident, o urgență, un consult ceva, îl introduce într-un cititor portabil pe care-l are orice medic ori polițist, și știe absolut tot, ce boli ai avut ori ai, ce tratamente ai făcut, faci ori sunt interzise organismului tău, ce consultații ai avut ori ai programate, etc. Pe baza acestor date te poate trata adecvat. Nu-i obligatoriu să-l ai la tine, poți arăta permisul, buletinul ori cardul de la bancă și pe baza nr. tău de identificare, același pe toate actele, poate afla din sistem ce ai pe cardul de sănătate.

Poliția.

Într-o zi am constatat că mi-a expirat permisul.. Am mers la poliție cu un taxi iar aici am intrat într-un cabinet medical (unul din cele poate 10 cabinete care se află la parterul clădirii în care se află poliția).

Știam că la noi se face mai întâi o fișă medicală. Am intrat în cabinet, am fost luat în primire de către o tinerică, i-am spus ce problemă am, întrebând de unde să încep – de la ei ori de la poliție. Mi-a zis să iau loc pe un scaun, a luat un aparat foto și mi-a făcut o poză (acolo, pe scaunul din anticameră), m-a luat de mână și m-a dus într-un cabinet la un doctor de ochi, acesta m-a pus să citesc 5 litere, a semnat o fișă și gata, înapoi la fișier (la intrare) ca să plătesc. Acolo, o doamnă m-a întrebat dacă vreau să merg la poliție ori doresc să-mi gestioneze ei totul – am întrebat care-i diferența. Dacă merg eu la poliție, lor le datorez 75€, dacă-mi gestionează ei tot, costă 95€. Le-am dat 95€, a apăsat un buton pe tastatură, s-a întors către un fel de imprimantă și mi-a dat permisul pe loc – la cabinetul medical, nu am văzut și nu m-a văzut poliția. Totul a durat în jur de 10 – 12 minute.

În rest, poliția nu te oprește în veci decât dacă produci un accident cu victime – dacă nu sunt victime, se supără dacă-i chemi. Amenzile de parcare ori de viteză vin acasă – nu ai cu cine discuta și negocia o șpagă ca la noi… Dacă se face un filtru de băutură ori droguri, cu 2 săptămâni înainte incepe să anunțe zilnic pe toate canalele media zonale că va avea loc acel filtru. Dacă-ți suspendă permisul pentru ceva grav, te întreabă în ce periadă a anului vrei să intre în vigoare suspendarea astfel încât să nu-ți fie afectat serviciul, ori concediul. Nici nu trebuie să decizi pe loc perioada ci rămâne să le-o transmiți când hotărăști.

Presa.

Multă lume nu știe ori nu poate crede că majoritatea lucrurilor rele petrecute în Europa sunt acțiuni ale unor români.

În Spania, cât am locuit eu acolo, probabil peste 90% din furturi erau comise de către români. În afară de români care furau orice și oricum, mai furau organizat câțiva albano-cosovari și mai furau niște copii de marocani, doar minori – în clipa în care deveneau majori terminau cu prostiile. Probabil un 1% mai erau și alții, chiar și spanioli, francezi ori italieni…  În Barcelona erau străini din toate țările pământului, undeva peste 150 nații… negrii ăia din africa care acasă dorm în bordeie de nuiele ori pământ, pe care noi îi credem sălbatici, nu fură și nu cerșesc – de fapt, singurii care cerșesc, dintre toate națiile pământului, sunt românii.

Să ne întoarcem la presă – între 2000 și 2007, aproape toate știrile despre furturi, spargeri, scandaluri, etc. erau cu români (prezentate ca tare, comise de români). Din momentul în care România a intrat în UE, prezentarea s-a schimbat radical, nu mai spuneau că sunt români, erau cetățeni europeni ori simplu – cetățeni. Noi știam că sunt români din filmările prezentate – (se auzeau cum înjurau și cum vorbeau), dar ei au respectat România – parte a Uniunii Europene și au încercat să nu ne mai prezinte drept ce eram ci ceea ce ar fi trebuit să fim.

Ar mai fi foarte multe de spus dar nu mi-am propus să scriu aici un roman, esența este că ne-am dori ca și acasă să funcționeze lucrurile în acest fel și pentru asta, pentru a conștientiza lumea, trebuie să arătăm ce fac rău, anormal, păgubos, unii oameni din și în România – asta nu înseamnă că denigrăm România așa cum spun unii, nu o facem cu rele intenții. Dacă ești plecat din țară înseamnă că ști foarte bine ceva ce mulți români de acasă nu pot înțelege și anume că, dorul de țară te face să te gândești zilnic la România și să o iubești nespus!

Denigrare ar fi dacă pe acolo pe unde mergem, în Europa ori mai departe, am vorbi de rău despre țara noastră. Dar noi, cei serioși, cei interesați de ea, facem contrariul – o facem cunoscută prin profesionalism, comportament adecvat, spectacole, cărți, etc.

Denigrare mai înseană și să faci numai rele, să furi, să minți, etc. afară ori chiar în țară, așa cum fac foarte mulți români.

O zi bună!

Lasa un comentariu

Are you sure want to unlock this post?
Unlock left : 0
Are you sure want to cancel subscription?
-
00:00
00:00
Update Required Flash plugin
-
00:00
00:00